Am apartinut unui corp imaginar intr-o camera unde cearsafurile
miroseau a acasa. Unul pe care l-am crezut cert. Unul in care m-am pierdut de
nenumarate ori si am zambit ca si cum inceputul de lume s-ar fi intamplat numai
acolo. Acolo unde lumina a capatat nuante visinii. Unde cuvintele s-au prins in hora si nu au lasat niciun alt sunet sa se
produca. Unde s-a cascat de decembrie. Unde am ras si
am respirat linistea. Se spune ca ea apare atunci cand degetele se recunosc.
Isi incep dansul perfect si nu se mai opresc din povestit. Dor, pierzanie,
inocenta, zambet. Am privit cu ochi de
copil vesel. Poate mult prea vesel pentru o reverie. Am privit cu teama si
curiozitate in acelasi timp. Mi-am lasat
degetele sa caute ceea ce nu gasit nicaieri. Si au gasit carne. S-au intrebat
intre ele: « Carne, ma primesti inapoi acasa ? »
Dar ea nu le-a primit. Le-a oprit si le-a lasat sa pipaie imagini si nuante de
lumina tacuta.
↧