Te
simt ca pe o taietura pe suflet. Una care se obstineaza sa sangereze,
desi rana s-a inchis de ceva vreme. Te-am privit cateva minute bune la
un moment dat si te-am atins.. dar nu la modul propriu, am crezut ca am
patruns zidul pe care il ai construit in jurul sufletului. N-ai inteles
ca nu ma aflu aici pentru a te rani, ci doar pentru a te vindeca. De
alte rani. De taieturi pe care ti le-au lasat alte persoane in trecut. E atat de
straniu ca te-am cunoscut in toamna in care nu mai speram sa se mai
intample nimic. In care eram moarta si atat. Si te-am imbratisat si
te-am rugat sa nu ma mai eliberezi. Sa ma aperi. Sa nu-mi dai drumul. Sa
ma pastrezi asa cum te-am pastrat si eu. Asa cum am invatat sa te las
in mine, chiar daca tu fugeai. Nu neaparat de mine... Urmarea? Va mai arde timpul... si ne va arde si pe noi....chiar daca noi nu vrem...
↧