Pentru
tanara care statea in fata barbatului fara nume, cuvintele nu au fost
nicicand cele potrivite. A scos, de cele mai multe ori, doar sunete pe
care el le intelegea, dar refuza sa-i arate si ei ca nu vorbeste
singura. A simtit la fel ca ea in acea noapte de sfarsit de toamna cum
isi pierde sufletul printre degete de la prea multa apropiere carnala.
Straniu cum ne oferim trupurile atator framantari si ne eliberam atat de
usor de ele. Atat de dominari, cat si de oameni. Am inceput sa ratacim
si sa ne ratacim in straini. In
vulnerabilitatea noastra credem ca suntem puternici. Ca dominam. Ca
daca le permitem strainilor sa ne invadeze carnea de prea multe ori, nu
ii vom transforma in parte din noi. Parte din dimineti, parte din
privirile pe ascuns din momentele in care lumina se incapataneaza sa
patrunda in camere atat de reci ca inimile noastre. Oare pe cine mintim?
Pe necunoscuti sau pe noi insine? Nici noi nu mai stim...
↧